Viaţa este ca o cutie de bomboane de ciocolată, niciodată nu ştii ce găseşti în ea…
Miercuri aştepţi să se facă sâmbăta, sâmbăta nu-ţi ies socotelile şi aştepţi să se facă luni să o iei de la capăt, faci acelaşi lucru, aceeaşi rutină, aceleaşi greşeli, la capătul aşteptărilor aşteaptă aceleaşi dezamăgiri, dorinţa devine soră cu durerea, cad frunzele şi se înfig ca nişte ace, transpiri, să se facă miercuri, să se facă joi, vineri seara aluneci în noapte spre dimineaţa de sâmbătă când te culci cu acelaşi gust amar în suflet, obosit şi visând la o duminică cu soare…
Stau pe o bancă, zilele sunt ca nişte bănci, ne mutăm de pe una pe alta, uneori stăm singuri, alteori se mai aşează cineva, schimbăm sau nu două vorbe, ne oferim unul altuia bomboane de ciocolată, unele dulci, altele amare, apoi ne mutăm cu o zi, cu o bancă mai încolo, nici nu realizăm că băncile sunt aşezate în cerc, ne învârtim în acelaşi cerc cum şoricelul se învârte pe roata lui din cuşcă în speranţa că aleargă şi evadează, că se trezeşte pe o altă roată, un alt cerc, o altă cuşcă, poate mai dulce.
A pândit cu suspiciune, ieri, luminile necinstite de toamnă târzie… A recunoscut bănuiala aia a cumpărătorului de iluzii ascultând oferta mieroasă a vânzătorului de iluzii, dar care ştie că nu poate să refuze ispita, viciul.
Prea puţini ştiu ce e în sufletul meu.
- De ce vrei să distrugi mereu doi oameni care se iubesc?
Broderie de vise, cuvinte, frânturi risipite-n ceaţa care sper să nu se lipească de suflet… Dimineaţa de duminică se agaţă ca o vampă de gâtul meu, genul acela de fată pe care nu ai duce-o acasă să o prezinţi părinţilor, dar nu te-ai dezlipii de ea nici pentru o secundă…
Ştiaţi că pe mine filmele cu o uşoară tentă filozofică mă fac să gândesc prea mult? Să-mi pun întrebări existenţiale? Bine, de fapt nici nu trebuie să aibă tentă filozofică.
Chiar dacă o dau iar pe siropuri… băi, tre’ să recunoaştem uneori e nevoie şi de miere şi zahăr, nu numai sarea-n bucate – că destulă acreală pe lume.
…am mers până mi-au amorţit picioarele.
Lumea asta în care încerc să mă mai mişc este prea zbuciumată, prefer să visez că îl aştept pe Moş Nicolae…
Trăiam ca păsările călătoare. Iarna aşteptăm vara.
Luna noiembrie se zice ploaie. Şi ziua se spune gri. Iar norii… Norii se spun unul pe celălalt şi se-ndeamnă la rele.
Indiferent pe care bancă şi lângă cine mă mai trezesc, luni, vineri sa poimarţi… sunt recunoscător pentru zilele care se scurg aparent la fel şi par că au trecut degeaba…pentru oamenii care nu mă judecă şi nu mă schimbă şi cu care pot să mă răsfăţ.
Când şi-au pierdut oamenii culoarea?
Oamenii ar trebui să îşi dea voie să fie liberi. Liberi să iubească sau să nu dea doi bani. Liberi să alerge sau să stea pe o bordură cu o bere la picior şi o ţigară lipită de buze, uitându-se la alţii din jurul lor.
Vrei mai mult, mai mult şi nimic nu te poate opri.
Un principiu pe care-l ţin minte de la ora de economie, zicea ceva de “plăcerea continuă duce la diminuarea oricărei plăceri”, de unde forţând un pic logica, rezultă că o plăcere e cu atât mai intensă cu cât e mai rară şi mai redusă ca durată.
…revin la faza cu Universul care are el grijă din când în când să simţim că totuşi… merită! şi nu suntem chiar singuri acasă.
No comments:
Post a Comment